DESPRE SISTEMUL IMUNITAR
Răspunsul imun sau imunitatea este capacitatea organismului de a rezista la acțiunea microbilor patogeni sau a produșilor toxici ai acestora. Reacţia imunităţii la atacurile externe poate fi împărţită în două tipuri de sisteme majore: imunitate înnăscută și imunitate dobândită.
Bacteriile şi virusurile, numiţi şi agenţi patogeni, odată intraţi în organism, sunt detectaţi de către celulele sistemului nostru imunitar. Acestea identifică agentul patogen şi recurg la eliminarea lui. Principalele celule care fac acest lucru sunt: celulele polimorfonucleare (PMN), celulele macrofage şi celulele „natural killer” (NK). Fără să apelăm la explicații pompoase, celulele NK sunt cele înzestrate cu talentul de a nimici agenţii patogeni, însă PMN-urile sunt primele celule care se activează şi ajung la locul infectării.
Pe de altă parte, răspunsul imunitar dobândit este dirijat de celule foarte specializate, aşa numitele limfocite T şi B. Limfocitele B produc anticorpi pe care îi direcţionează, precum un dirijor care dă indicații orchestrei, către antigenul produs de agentul patogen. Acest antigen poate fi orice substanţă apărută în urma acţiunii agentului care este văzută ca o ameninţare de către limfocitele B. Mergând mai departe, limfocitele T au rol de suport deoarece activează sau „cheamă” alte celule în lupta cu infecţia.
Odată identificaţi, agenţii patogeni şi celulele anterior amintite, declanşează lupta, în scenă intrând şi celulele dendritice (DC). Ele apar doar în această fază a luptei cu infecţia şi reprezintă legătura dintre cele două sisteme ale imunităţii.
ZINCUL ȘI SISTEMUL IMUNITAR ÎNNĂSCUT
În cazul sistemului imunitar înnăscut, zincul influenţează diferitele procese ale acestuia prin mecanisme încă neînţelese pe deplin. Zincului i se atribuie calităţile magneţilor, prin faptul că exercită magnetism asupra unor celule implicate în răspunsul imunitar. Dacă există deficit de zinc, celulele PMN, amintite anterior, sunt activate mai greu în lupta împotriva infecţiei. Inversul situaţiei şi anume o concentraţie a zincului care depăşeşte (500 μM), implică o putere de atragere mai mare a PMN. Totuşi, studiile în acest sens sunt încă la început şi nu se poate dovedi, cu certitudine, această relaţie dintre zinc şi celulele PMN.
De asemenea, pe lângă legătura dintre chemarea la luptă şi nivelul de zinc, mai există o legătură între puterea de distrugere a agenţilor patogeni, de către PMN şi acest mineral. Se crede că se aplică aceleaşi reguli şi anume că un deficit de zinc scade puterea de distrugere şi invers. Efectul zincului asupra acestei puteri de distrugere a agenţilor patogeni este probabil mediat de proteinele dependente de zinc, care sunt implicate în acest proces.
Totodată, stresul oxidativ care distruge efectiv agenţii patogeni „capturaţi” de către celulele PMN, este influenţat de nivelul de zinc. Dacă există deficit de zinc, stresul oxidativ îşi pierde din putere şi invers. Mergând mai departe, zincul favorizează colaborarea unor alte celule cu rol în imunitate, cum ar fi monocitele şi celulele endoteliale. Astfel, acest mineral ajută şi la producerea unor factori pro-inflamatorii (citokine, inteleukine etc.). De exemplu, atunci când avem o infecţie în gât şi spunem că ni s-au umflat amigdalele putem să ne gândim că zincul a contribuit la acest răspuns care nouă ne indică problema pe care o avem.
Întorcându-ne la acele celule NK, distrugătoare înnăscute de virusuri şi microbi, zincul le influenţează reacţia la aceşti agenţi patogeni. Dacă există deficienţă de zinc, celulele NK sunt mai lente în identificarea ameninţărilor și Implicit, o suplimentare cu zinc, mărește eficienţa acestor celule.
De asemenea, zincul are un rol şi în măturarea celulelor dendritice (DC), cu implicaţii ulterioare în răspunsul imunitar dobândit.
ZINCUL ȘI SISTEMUL IMUNITAR CÂŞTIGAT
Cea mai mare vulnerabilitate la deficienţa de zinc o au limfocitele T. Influenţa zincului asupra acestora se vede încă din perioada de dezvoltare putând fi observată şi din punct de vedere funcţional. Această deficienţă atrofiază timusul, adică glanda cu rol de organ limfatic, scăzând astfel numărul de limfocite T. În timpul maturării acestor celule, lipsa de zinc reduce cu 50% calitatea şi eficienţa lor în combaterea agenţilor patogeni. Aceasta înseamnă că sistemul nostru imunitar ar intra în lupta cu agenţii patogeni, insuficient pregătit.
Mergând mai departe, aceste celule T au diferite subseturi, aşa numitele celule T helper (Th1, Th2). Gândeşte-te la ele ca la subcapitolele unei cărţi sau lucrări ştiinţifice. Aici este important să reţinem că deficitul de zinc perturbă balanța Th1/Th2, scăzând producerea factorilor pro-inflamatorii (Th1), neafectând răspunsul celorlalți factori (Th2). Echilibrul este restabilit atunci când zincul ajunge la niveluri optime.
Pe de altă parte, limfocitele B sunt mai puţin afectate de schimbarea nivelului de zinc din organism. Totuși, deficitul de zinc determină reducerea celulelor B, imature și premature, afectând dezvoltarea acestora şi reducând apărarea imunitară, mediată de anticorpi.
